Calm exhaustiv

Omul are un parcurs similar oricărei structuri biologice, dezvoltându-se în etape, devenirea fiind un dat în care apar conflicte, mișcare, transformare, la final, fiind o sinteză a potențialului naturii și a timpului trăit într-o continuă așteptare și iluzie a găsirii formulei nemuririi. Indubitabil, pictura lui Dragoș Botezat pornește de la acest tip de gândire, de la ceea ce trăiește direct, de la filosofia experienței sale cu ajutorul căreia formulează plastic postulatul unei așteptări, așezată sub semnul certitudinii că limitele naturii pot fi depășite prin formele non-materiale ale spiritului. “Calm exhaustiv“ este stadiul în care Dragoș Botezat își gestionează acumulările de până acum, reconciliindu-și reperele și acceptând circumstanțele vizuale ale acestui moment din creația sa, care trăiește contextul unei statorniciri a practicilor academice, cultivate în spiritul perpetuărilor postmoderne. Aceste ecuații artistice își afirmă recurența prin știința regulilor de ființare universal valabile ale artei, suficiente artistului pentru redarea acelui angrenaj structural al formelor bine articulate, într-o schemă captând o sursă unică de lumină, un desen precis și un anumit tip de contrast cromatic, în jurul acestora propagându-se detalii a căror dinamică arhitecturează forma și o sustrage ca un decupaj din pânza pe care o circumscrie. Dragoș Botezat asamblează suprafețe suport a căror pictură se întrepătrunde, se continuă sau se susține pe două-trei planuri, aceste vecinătăți evocând un artist care simte nevoia să se exprime clar, mutând centrul lumii în nucleul unor inflorescențe, plasate discontinuu și afectiv, printre pânzele paralelipipedice, creând astfel un concept de expunere neconvențional pentru artistul care a mai avut astfel de încercări, de data aceasta plasticitatea suportului decupat având o mai puternică vizibilitate. La aceasta contribuie și fundamentele opticii, reprezentate aici de principiului polarizării, iar câmpurile bidimensionale decantează tot felul de unghiuri în variate configurații originale. Nu putem lăsa în urmă relația dintre panourile traforate și reprezentarea picturală, trebuind să ne oprim asupra compunerii lor în spațiul simezei, pe care îl fac viu, acestea venind în plus cu o modulare inedită a discursului expozițional.
Diseminarea formei, într-o grijă pentru rațional, pentru analiza dinamicii suprafețelor și pentru o exaltare picturală a planurilor, întotdeauna problematizând mijloacele de expresie plastică, apoi persistența pensulațiilor asupra zonelor unde există o zbatere a elementelor, prin punctele repetitive care sugerează o componentă din natură, atrag atenția prin multitudinea de preocupări ale artistului pentru efecte venite din suprapuneri, din cercetarea tensionării culorilor, care speculează uneori în detaliu fiecare segment reprezentat, implicând o geometrie construită pentru nevoile estetice ale imaginii. Putem aduce în discuție și un cap de perspectivă al formei profilată volumetric în bidimensional, în a cărei adâncime se concentrează punctul de fugă al compoziției. Axele trasate imaginar, generând o intersecție chiar în esența configurației, deschizându-se ca un evantai sau părând că înflorește, conferă o amplitudine remarcabilă ideii de germinație și evocă felul cum o entitate se arată lumii, în dorința de a-și trăi plenitudinea, de a se dezvălui printr-un proces aproape mistic. Indiferent de gradul de consistență a pastei, aplatizat și concentrat pigmentar, modul de implementare al acesteia în compoziție devine acaparator prin puterea de absorbție în context și prin îngemănarea mijloacelor constitutive ale lucrărilor, concepute în atitudini exploratorii. Însă acum suntem în punctul în care pictura lui Dragoș Botezat nu mai este o imagine a naturii, ci este extinderea unui punct generând segmente tonale, creând expresia perfecțiunii, așa cum o înțelege și concepe artistul. Lumina circulă în interiorul formei, creând coridoare perspectivice și falii consonante de culoare, golurile se rostogolesc, planurile configurațiilor au fațete șlefuite asemeni pietrelor prețioase, iar geneza materiei biologice devine spațiul atotcuprinzător al unui Paradis, resetat la scară micro. Aici descoperim privirea de ansamblu a artistului asupra unui areal fizic și senzorial peste care devine un fel de demiurg privindu-și detașat creația. Astfel, latența spiritului uman nu trebuie judecată în termenii unei izolării, ci ca începutul unui parcurs în care reînnoirea sentimentelor și revigorarea spirituală îi așează creația de până acum pe făgașul unor noi experimente. Astfel, Dragoș Botezat asamblează suprafețe suport, a căror pictură se întrepătrunde, se continuă sau se susține pe două-trei planuri, aceste vecinătăți evocând un artist care simte nevoia să se exprime direct, mutând centrul lumii în nucleul unei inflorescențe, pe care o plasează în acest spațiu discontinuu, patetic și afectiv, jucând rolul de Eden, iar tocmai acea linie care se naște din alăturarea a două suprafețe, structurându-i polipticurile, face posibilă articularea limitei neintenționat marcată estetic, ci privită ca adjuvant tehnic, însă stabilind o nouă identitate a regnului formal. Spațiul, care evidențiază stilul lui Dragoș Botezat, este o extensie a tăcerilor, a începuturilor, a iluminării, unde rămășițele picturii se odihnesc, dar se și pot revolta, devenind teritoriul unei noi estetici personale.

Preluare Ana Amelia Dincă